Pai, pe vremuri, daca aveai ocazia sa te intalnesti cu regele/imparatul sau daca puteai fi primit de el era o onoare. Si cu cat pozitia ta sociala era mai putin valoroasa cu atat era mai mare onoarea.
Astazi, fara sa fiu rautacios, noi, oamenii suntem niste nimic sau chiar mai rau din punctul de vedere al ceea ce gandim, exprimam si faptuim. Suntem nespus de egoisti, iubim banii suficient de mult incat sa nu mai tinem cont de (aproape) nimic, nu stam prea bine nici cu respectul unii fata de altii si mai ales fata de cei ce ne-au crescut… si lista ar putea continua. In acest context, rugaciunea – vorbirea, dialogul cu Dumnezeu – este o mare onoare – cea mai mare onoare. El este Tatal nostru, Creatorul si Sustinatorul nostru si al intregului Univers. Ce-as vrea mai mult?
Apoi, am nevoie sa ma rog.
Viata este asa de complicata, provocarile sunt multe si diverse, pericolele nu lipsesc nici ele… Vorbind cu Dumnezeu si adresandu-I cereri, primesc intelepciune si sunt pazit sau ocrotit, plus ca primesc putere pentru a trece cu bine prin greutati.
Si asta-i tot?
In nici un caz.
Numai ca voi continua cu alta ocazie.
Tu, cel care ai citit aceste cateva randuri, te rogi? Si daca da/nu, de ce?